Creierul meu și inima mea au divorțat – John Roedel

În zilele de duminică,
inima mea se plânge
despre cum al meu cap
m-a lăsat baltă în trecut.
Iar în zilele de miercuri
capul meu îmi enumeră toate
momentele în care
inima mea mi-a stricat
treburile.

în viitor
dau vina unul pe altul
pentru
starea vieții mele

Au fost multe
țipete și plânsete

așa că,
în ultima vreme,
am petrecut mai mult
timp cu pântecul meu,
care mi-a servit ca
terapeut neoficial.

În multe nopți, mă strecor pe
fereastră în cutia toracică
și alunec pe șira spinării mele,
prăbușindu-mă în
scaunul pufos al pântecului
care mă așteaptă mereu pe mine.

~ și doar stau, stau, stau, stau
până răsare soarele.

Seara trecută,
m-a întrebat pântecul
dacă mi-a fost greu
să fiu prins
între inima mea
și capul meu.

Am aprobat din cap.

Am spus că nu știu
dacă aș mai putea trăi cu
oricare dintre ei.

„Inima mea este mereu tristă legat de
ceva ce s-a întâmplat ieri,
în timp ce capul meu este mereu îngrijorat
legat de ceva ce s-ar putea întâmpla mâine”,
m-am plâns eu.

Pântecul mi-a strâns mâna.
„Pur și simplu nu pot trăi cu
greșelile mele din trecut
sau cu anxietatea mea legată de viitor”,
am oftat.

Pântecul meu a zâmbit și mi-a spus:
„În acest caz,
ar trebui
să te duci să stai cu
plămânii tăi pentru o vreme”

Simțeam confuzie
– privirea de pe chipul meu m-a dat de gol

„Dacă simți epuizare din cauza
obsesiei inimii tale pentru trecutul de neschimbat și
a atenției minții tale pe viitorului incert,
plămânii tăi sunt locul perfect pentru tine.

Nu există ieri în plămânii tăi,
nu există nici mâine acolo.

Există doar acum
există doar inspirare
există doar expirare
există doar acest moment
există doar respirație
și în acea respirație
te poți odihni cât timp
inima și capul lucrează
ca relația lor să meargă.”

În această dimineață,
în timp ce creierul meu
era ocupat să ghicească
în frunze de ceai

și în timp ce
inima mea se holba
la fotografii vechi

Am făcut un mic
bagaj și am mers
la ușa
plămânilor mei

Chiar înainte să apuc să bat
ei au deschis ușa zâmbind
și,
în timp ce o rafală de aer mă îmbrățișa,
mi-au spus
„ce ți-a luat atâta?”

my brain and
heart divorced
a decade ago

over who was
to blame about
how big of a mess
I have become

eventually,
they couldn’t be
in the same room
with each other

now my head and heart
share custody of me
I stay with my brain
during the week
and my heart
gets me on weekends

they never speak to one another
– instead, they give me
the same note to pass
to each other every week

and their notes they
send to one another always
says the same thing:
„This is all your fault”

on Sundays
my heart complains
about how my
head has let me down
in the past

and on Wednesday
my head lists all
of the times my
heart has screwed
things up for me

in the future
they blame each
other for the
state of my life

there’s been a lot
of yelling – and crying

so,
lately, I’ve been
spending a lot of
time with my gut
who serves as my
unofficial therapist

most nights, I sneak out of the
window in my ribcage
and slide down my spine
and collapse on my
gut’s plush leather chair
that’s always open for me

~ and I just sit sit sit sit
until the sun comes up

last evening,
my gut asked me
if I was having a hard
time being caught
between my heart
and my head

I nodded

I said I didn’t know
if I could live with
either of them anymore

„my heart is always sad about
something that happened yesterday
while my head is always worried
about something that may happen tomorrow,”
I lamented

my gut squeezed my hand
„I just can’t live with
my mistakes of the past
or my anxiety about the future,”
I sighed

my gut smiled and said:
„in that case,
you should
go stay with your
lungs for a while,”

I was confused

• the look on my face gave it away

„if you are exhausted about
your heart’s obsession with
the fixed past and your mind’s focus
on the uncertain future
your lungs are the perfect place for you

there is no yesterday in your lungs
there is no tomorrow there either

there is only now
there is only inhale
there is only exhale
there is only this moment
there is only breath
and in that breath
you can rest while your
heart and head work
their relationship out.”

this morning,
while my brain
was busy reading
tea leaves

and while my
heart was staring
at old photographs

I packed a little
bag and walked
to the door of
my lungs

before I could even knock
she opened the door
with a smile and as
a gust of air embraced me
she said
„what took you so long?”

(pentru a îl asculta pe autor citind poemul, click aici)