– What’s your name… again? sunt întrebată întotdeauna de străini când le spun Lăcrămioara.
Apoi îşi mai încearcă o şansă:
– And your family name?
Şi atunci vine.
– Ocunschi.
Zbang! Hai să vă aud! Say my name, Say my name …. Da, da… le-am dat multora şah mat cu numele meu.
În copilărie nu mi-a plăcut prenumele meu, Lăcrămioara, pentru că era cel mai lung nume pe care îl ştiam (11 litere) şi îmi lua mult să îl scriu sau nu aveam loc suficient (nici acum nu am) să îl scriu atunci când era de completat vreun formular. În plus…era numele unei flori, iar percepţia mea era „Cum să pui, soro, nume de floare copilului tău? Dăăă …..” Şi nici măcar românii nu reuşeau (şi nu reuşesc nici acum) să îl reţină, strigându-mă adesea Luminiţa!!! Am zăpăcit-o pe maică-mea cu întrebarea „De ce mi-aí pus numele ăsta?”. Am început să fiu mai indulgentă cu numele meu în ziua în care am întâlnit o copilă pe care părinţii o botezaseră Speranţa. Atunci când copila a fugit, vă daţi seama cum a sunat când au strigat-o părinţii?
– Nu fugi, Speranţa!!
Ah, m-am simţit răzbunată atunci.
Însă numele de familieeeee … îmi plăcea maxim. Suna ca blazonul unei familii cu sânge albastru. După căsătorie, mi-a fost dor de el şi, uneori, îl înţepam copilăreşte pe fostul soţ legat de faptul că mi-am schimbat numele de familie cu numele unei păsări. Dar recunosc că după divorţ, mi-a luat ceva timp să mă reobişnuiesc cu el.
This fragrance smells like love and sea
Primăvara mi se întâmplă un lucru care îmi aduce bucurie: prietenii şi cunoscuţii, unii cu care nu am vorbit de săptămâni şi luni, îmi trimit mesaje sau mă sună să îmi spună:
– M-am gândit la tine…. Am văzut/ cules/ cumpărat/ mirosit lăcrămioare.
Ce să mai zic? Chiar şi pisica copilului adulmecă lăcrămioarele!
Probabil că este singura perioadă din an când îmi place numele meu. Şi îmi place mult.
O parafrazez pe Uzo Aduba, zicând şi eu:
– Dacă au învăţat să spună Tchaikovsky, vor învăţa să spună şi Ocunschi. Chiar şi Lăcrămioara.
