Zambesc, deci exist!
Am trăit într-un an, cât alţii în zece ani. Un an fabulos, de-a dreptul senzaţional. Cu urcuşuri şi coborâşuri. Un an în care am căzut de vreo 5-6 ori şi m-am ales cu vânătăi, julituri, entorse sau gleznă sărită. Mi-am pus plasturi, bandaje, faşe elastice, gheaţă, o mângâiere, un gând, o rugăciune sau nimic. Genunchiul, tibia, gamba, pulpa şi mai ales glezna au strâns straşnic din dinţi în timp ce eu împachetam de plecare. Am mers și eu pâș-pâș, dar nu m-am oprit și nici nu am dat înapoi. Am ajuns şi la mare şi în Deltă şi în vârf de munte deasupra uliilor. Am făcut călătorii şi de la Polul Sud la Polul Nord al sufletului. Da, mi-au rămas şi semne. Dar ce e un semn pe lângă locurile vizitate, oamenii întâlniţi, experienţele trăite şi lecţiile învăţate ?!
Un an în care am rămas fără glas de vreo 4-5 ori. Uneori am rămas şi fără cuvinte. Dar niciodată, niciodată fără gânduri.
A fost un an în care unii m-au dezamăgit dincolo de limita pe care credeam că nu e posibil să o depăşească. Am avut momente în care nu ştiam dacă voi mai putea respira şi cum şi unde să pun următorul pas. Cum zicea şi Paler în ”Viaţa pe un peron”: „Undeva spre limita disperării, eu am găsit totdeauna speranţa”. Exact aşa şi eu. A trebuit să mă comport ca o piatră şi să las apa să cadă. Am pus un zâmbet. Şi încă un zâmbet.
Dumnezeu mi-a luat mulţi oameni anul acesta. De unii avea nevoie EL. De unii … a trebuit să învăţ să nu mai am eu nevoie. Am învăţat, am cântat, am învăţat, am dansat, am sperat, am visat, am învăţat, am alergat, am învăţat, am numărat … şi până la plus infinit şanse pentru cei ce mi-au ieşit în drum şi până la minus infinit când a fugit încrederea mea în unii din ei. Atunci când mi-a fost mai greu, Dumnezeu mi-a auzit tăcerile. Pe unii i-a făcut să le audă şi ei, pe alţii mi i-a scos în cale. Unii mă sunau să mă întrebe: „Câtă apă ai băut azi, Lăcră?”, alţii se opreau să mă oprească pentru a îmi spune: „Dumnezeu să vă binecuvânteze în tot ce faceți ! Vă admir „… uneori oameni pe care nici nu îi cunoşteam, dar care au devenit ca nişte îngeri ce îmi suflau în aripi nu să merg, ci să zbor sau să plutesc. Şi m-am bucurat de bucuria oamenilor când mă (re)vedeau. Pentru că Dumnezeu mi-a scos în cale mai ales oameni minunaţi. Oameni care au crezut în mine, oameni cu care am rezonat, cu care m-am înţeles simplu şi firesc, uneori chiar şi din gânduri nerostite, şi alături de care am reuşit să facem lumea să vibreze. Îţi multumesc, Doamne, pentru toţi oamenii buni, pozitivi şi care m-au inspirat !
Mă lovisem iar la tibie…rău ..aveam o mică gaură si îmi venea să mă aşez pe pietre şi să plâng. Tare. Dar cu copiii în jur, nu, nu aveam voie. Eram omul pe care se bazau. Mi-a trecut vânătaia după vreo două luni. Şi da, mi-a rămas un semn. Semn de a merge mai departe.
Indiferent cât de ploioase erau zilele sau de înnourate erau gândurile, am purtat un soare şi un curcubeu în buzunar. Pentru că nu există decât finaluri fericite. Dacă nu, înseamnă că nu e sfârşitul. Niciodată să nu renunţi la speranţă! Mereu să ai speranță chiar şi când nu mai e speranță…. „Dumnezeu vrea să îi vadă pe oameni fericiți”, iar fericirea e simplă: stă în lucruri mici. Zâmbește și viața îți va zâmbi pentru că întotdeauna ceea ce dăruieşti se întoarce .
A fost un an greu, dar frumos. Un an în care simt că am trăit zece ani. Și cred din tot sufletul că nu contează cât trăiești, ci cum: frumos, intens…
A fost un an în care am învăţat să îmi urmez inima şi mai ales intuiţia şi că lucrurile de care am nevoie vin, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai tarziu. Trebuie doar să fiu un om bun şi uneori să arunc cu praf de zâne pentru că sunt
#Lacrabell. Am învăţat că trebuie să fiu pregătită să înfrunt orice zi cu zâmbet şi curaj pentru că nu se ştie pe cine inspir. Am învăţat mai ales că pot să fac multe şi am încheiat anul învăţând să desfac sticla de şampanie. Ioi, Doamne! Am reuşit! Se anunţă un an memorabil ! Vă spun!
Păstraţi un colț de cer deasupra voastră, un colţ de mare în suflet, o rază de soare în privire și …. trăiţi! Zâmbiţi şi, mai ales, iubiţi ! Pentru că “timpul pe care nu-l petrecem iubind este un timp pierdut…” (Torquato Tasso) . Iar o zi în care nu ați zâmbit şi nu aţi adus un zâmbet pe chipul cuiva, e o zi irosită.
ZÂMBESC, DECI EXIST !
“What a hike!” aşa am spus despre
2015 . Tot aşa aş spune şi despre 2017. Desigur, alte întâmplări şi experienţe trăite. Alte sclipiri.
